Arhiva | Poveşti de reporter RSS feed for this section

Colegul Regelui

26 Oct

M-a aşteptat in casa scării. Un bătrân uşor adus de spate, cu ochelarii cu dioptrii mari prin care se zăreau ochii albaştri ca marea-n Grecia, îmbrăcat într-un tricou trendi şi pantaloni de trening şi încălţat cu papuci din blană, basarabeanul Radion Chiaburu m-a primit zâmbind. Ştiam deja că este fostul coleg de bancă al Majestăţii Sale Regele Mihai I şi îl priveam curioasă pe cel care, în copilărie, a jucat „bâza” şi îşi făcea temele cu fostul suveran al României. Soţia i s-a prăpădit acum 10 ani şi de atunci e singur. Copii nu mai are, i-a îngropat, dar are nepoţi şi strănepoţi. Unii sunt plecaţi în America, alţii în Germania, mai sunt câţiva în ţară, dar vin rar să-l viziteze pentru că nu au timp.

– Poftiţi să-mi vedeţi casa, ştiu că aşa se obişnuieşte.

Eu ardeam de nerăbdare să-i văd pozele, nu locuinţa. Am ajuns şi la capitolul ăsta, imediat după ce a dat un telefon ce părea că nu suportă amânare.

– Alo, …? Vii joi sau sămbătă? E mult mai bine sâmbătă, da. La revedere!

Mi-a spus, apoi, că vorbea cu femeia care-i face curat şi că-i tare bine că vine sâmbătă pentru că duminică va fi ordine şi curăţenie şi că el va putea să citească liniştit.

Şi-a schimbat ochelarii pentru a vedea perfect fotografiile din propriul album şi mi-a spus că aşa-i la bătrâneţe – ai două perechi de ochelari. Pozele pe care le-am văzut sunt fotografii istorice. Este comoara pe care a ascuns-o mulţi ani la părinţii săi, în Basarabia.

După transmisiune, am mai stat o vreme în casa moşneagului uluitor, fascinată de precizia de cronicar cu care-mi explica imaginile asezate într-un album ponosit. Amintiri vechi de 80 de ani.

Anunțuri

Bestii cu chip de om

11 Oct

Am văzut la televizor un caz cutremurător şi m-a cuprins furia în miez de noapte. O femeie, plătită să crească doi copii, i-a maltratat pe micuţii pe care-i avea în grijă, ca-n lagarele de concentrare, vreme de doi ani: i-a înfometat, le-a tăiat buzele, i-a bătut cu bâte de lemn, i-a băgat cu capul în toaletă, i-a opărit, i-a ţinut dezbrăcaţi în frig.

Mă întreb:

– cum a fost posibil ca această femeie să devină mamă de profesie?

– cum a trecut ea de testele pshihologice când a primit atestatul de asistent maternal?

– ce scrie in rapoartele de vizită ale Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului? (după preluarea copiilor, vizitele se fac din trei în trei luni).

– câtă vreme femeia teroriza copiii, unde erau vecinii?

Mi-am amintit de un caz simiar petrecut in 2008 la Bistriţa-Năsăud. Lucram la ştiri, am fost acolo. O asistentă maternală mutilase până la moarte copilul căruia trebuia să-i fie mamă. I-a secţionat organele genitale cu foarfeca, i-a ciopârţit o ureche şi l-a ars cu ţigara. Apoi i-a îndesat mâncare  pe gât până când l-a sufocat. Am pus şi acum 3 ani aceste întrebări. Autorităţile au ridicat neputincioase din umeri în timp ce copilăria unui băieţel se închidea într-un sicriu. În urma unei cruci, au ramas cereri de demisie, oameni şocati, anchete peste anchete şi o femeie dupa gratii. Acum aud că şi femeiea din Ilfov a fost arestată. Ambele au fost condamnate. Cred, însă, că orice pedeapsă din lumea asta e prea mică pentru faptele lor, ale unor bestii cu chip de om plătite să mângâie nişte copii.

ACASĂ LA IRI

30 Sep

Acum vreo 10 ani, poate chiar 11, un concurs de împrejurări m-a băgat direct în casa de la Izvorani a lu’ Irinel Columbeanu, pe atunci moşneagul sexoasei Annei Lesko. Urma să-l întâlnim pe Claude Challe, „tăticul” Buddha bar, care presta la o petrecere privată dată de faimosul miliardar.

– …, mă numesc! M-a invitat dl. Columbeanu, spune prietenul ( care azi are atata notorietate că nu mai are nevoie să se prezinte).

– Numa’ un pic să văd dacă sunteţi pe listă.

Era pentru prima dată-n viaţa mea când eram trecută pe o listă, lăsată la poarta unei case de locuit (nu palat) în mâna unui angajat în uniformă. Eram jurnalist de monden pe atunci şi văzusem mai multe lucruri ciudate în lumea vedetelor, dar la o petrecere de fiţe privată nu mai participasem.

Omu’ cu chipiu ne-a găsit pe listă şi ne-a dat voie să intrăm, pentru moment, în parcare. Opelu’ condus de amicul meu era cea mai veche şi mai ieftină maşină din parcarea transformată în salon auto pentru o seară. Ne-a deschis un barbat demn de reviste pentru femei îmbrăcat într-un capot colorat şi mânjit pe faţă cu nişte dungi stranii. Aşa erau toţi ospătarii din seara aia – vopsiţi într-un fel atrăgător, dar bizar. Apoi a apărut şi el, Iri. Îmbrăcat tot în capot (a se citi o cămaşă lungă până-n pământ dintr-un material uşor), celebrul Iri ne-a primit zâmbind şi ne-a invitat să ne facem comozi. Imediat a venit oferta de narghilea, refuzată pe loc de tinerii nu prea umblaţi prin case de super şmecheri.

Ochii ne-au făcut ca la jocuri mecanice – roată-roată – şi-am analizat tot cu ochi iscoditori de ziarişti. Invitaţii – îmbrăcaţi fără nicio noimă (hainele noastre erau atât de normale că ieşeam imediat în evidenţă), mâncarea de fiţe (fotografiată din când în când de câte un ciudat care îşi dorea o astfel de amintire),  Anna Lesko – necăjită tare că un ghiveci cu flori nu stătea un centimetru mai în stânga aşa cum îşi dorea, motiv pentru care l-a asezat vreo 10 minute încontinuu, manechine de top îmbrăcate sumar, patroni de ziare şi actori îmbogăţiţi din afaceri culinare şi multe alte figuri pe care ulterior le-am văzut prin ziare şi emisiuni tv la rubrica „asa nu”!

„Trebuie să mergi la toaletă!” – îmi şopteşte amicul cu vădită exaltare. Curiozitatea m-a trimis într-acolo fără nevoie. La cinci minute de la îndemn am înţeles de ce. O baie de vreo 25 mp, scăldată în lumină. Erau oglinzi peste tot în aşa fel încât intimitatea nu mai semăna cu ce ştiam eu de la mama de acasă. Aşezat pe tron, aveai senzaţia că mii de ochi te privesc în momentul ăla. Am râs singură şi i-am povestit nevestei amicului care, evident, s-a dus să testeze experienţa pe intimitatea ei. Nu zărisem aşa ceva nici măcar în revistele de profil.

Acvariul pe care l-am văzut în seara aia depăşea limitele bazinelor de la acvariul public din Călăraşi. Un „wow” mi s-a întipărit pe mutră şi a rămas acolo câteva minute până când am descoperit piscina care începea în casă şi se termina afară. O minune pentru locuitorii casei, mi-am zis atunci. Subsolul casei părea un club în toată regula cu muzică, cocktail-uri şi ce-o mai fi fost pe acolo.

N-am rezistat mai mult de două ore, timp în care stânjeneală a fost cuvântul de ordine pentru noi, şi ne-am cărat cu gândul la o experienţă de viaţă pe care, eu-una, n-aş repeta-o.

A doua zi, un petrecăreţ de acolo i-a zis amicului – „Mă, tu cu nevasta şi cu prietena neveste-tii te-ai găsit să vii la un astfel de party?”

M-am lăsat de monden prin 2004, poate 2005. De atunci, am revăzut la televizor de „n” ori casa lui Iri. Niciodată nu mi s-a mai părut atât de anapoda ca-n seara aia…

ŞTIREA PORNO

13 Mai

Când Romania intra în UE, eu intram in Giurgiu.

Tot mai multe mămici treceau podul, la bulgari, ca sa nască la Ruse, unde era mai curat si mai ieftin. Situatie numa’ buna de dat la teveu. Cautat familie giurgiuveni, cautat clinica la Ruse. Găsit. Buuuuuuuuuuun. La drum. Filmat doctori bulgari, filmat familie giurgiuveni, filmat bebeluş proaspat. Intreb gazdele, asa într-o doara, dacă nu cumva au oamenii imagini din momentul naşterii. Vedeam deja cadre gen Discovery la Observator. Şi, DA!, aveau oamenii o casetă cu nasterea micutului bulgaro – român! Mentionez aici (şi subliniez) ca am verificat imaginile cu venirea pe lume a micutului in casa oamenilor. Le-am vazut. Erau! Foarte bune cadrele. Am plecat la Bucureşti multumită.
După ceva vreme, iată-mă-n redacţie la aparatele de vizionat. Bag caseta şi… şi… cum să vă spun eu ca să mă-nţelegeţi… vă spun direct – pe ecran, momentul zămislirii! Nici vorbă de naştere! Ha?, ce naiba?! Derulez oleacă în speranţa că voi găsi imaginile dorite. Giurgiuvenii-şi fac de cap ca-n filmele porno fix în casetoscopul din faţa mea. Filmat din stânga, filmat din dreapta, filmat de pe dulap. Sunetele-i atrag pe colegii mei imediat. Vreo doi, poate trei, au vazut imaginile demne de filme XXX. Aşadar, conceperea micutului – subiect de Observator, nicidecum imagini din spital. Scot caseta, o indes în buzunar si fug.  Mai marii redactiei, amuzaţi la maximum,  mă aleargau pe holuri să le arat şi lor minunaţia de casetă.  Nu. nu. nu! Ba, unu’-mi sugera chiar să pun ceva pe You Tube. Ntz, am zis!
Ce se alege de reportajul meu?! Ok, îmi fac curaj, iau telefonul, formez şi… închid! Nu, mor de râs dacă-l sun acum pe giurgiuvean. Mai stau câteva minute. Timpul trece in defavoarea mea. Am nevoie de caseta cu clinica din Bulgaria si cu asta basta! Formez din nou. Tâââââââââr…
– Alo? dl. cutare, iertaţi-mi deranjul… (tot mai fâstacită), s-a ivit o problema cu reportajul nostru…
– Ce problemă, domnişoara Năstase? (un draguţ, îmi zic…)
– Pai, ştiti… aţi încurcat caseta cu filmarea de la Ruse.
– Şi ce v-am dat?!
– (mmmm, acu’-i acu’) N-are importanţă! E altă casetă şi eu am nevoie de filmarea cu naşterea copilului. Oare cum să facem să ajungă la mine până mâine dimineaţă? (era ora 18.00)
– Poate trimit eu mâine un sofer. Dar ce caseta v-am dat?
– (ah, asta insista!) Nu mai are importanţă, o sa vedeţi când v-o înapoiez. Seară bună!
Ce moment penibil! Cum naiba sa-i fi zis omului – băi, cretinule, mi-ai dat un film porno cu tine şi cu nevastă-ta!
Peste cateva minute-mi sună telefonul.
– Alo!, domnişoara Năstase?
– Chiar ea!
– Vin acum la Bucuresti să vă aduc caseta.
– Cum doriţi… vă aştept la redacţie, în Baneasa!
A venit, i-am întins caseta fără să-l privesc in ochi, a luat caseata fără să mă privească, mi-a dat-o pe cea ce-mi trebuia şi asta a fost!

Şi acum mă mai întreb dacă nevastă-sa a fost cea care l-a trimis val-vârtej la Capitala când a realizat ce filmuleţ porno zace la mine-n buzunar!
A doua zi am dat reportajul şi am primit câteva mesaje de la colegii mega curioşi cu o zi înainte – nasoala giurgiuveanca! Ete na – nasoala imbracata! :)

PS- şi asta-i un text mai vechi.

Internaţionalul Tălmacean

6 Mai

– E multă lume la Roma în perioada asta, nu-i asa?!, îl întreb, aproape retoric, pe taximetristul care ne duce, pe mine şi pe colegul meu, catre hotel, după o zi de muncă la Vatican.

– Sunt sute de mii de turişti veniţi pentru Beatificare, îmi zice el – un bărbat care nu trece de 40 de ani. De unde sunteţi?, ne întreabă.

– Din Romania, îi raspund eu mândră. (aş fi adaugat că eu sunt şi moldoveanca, dar m-am temut că nu înţelege!) Suntem ziarişti şi am venit şi noi pentru acelaşi eveniment.

Discuţia continuă în acelaşi ton relaxat despre vreme, suveniruri cu chipul Papei, costuri la taxi şi maşini scumpe. La un moment dat, mutra i se schimbă şi strigă:

– Staţi aşa… ce mai face… deputatul ăla simpatic… ăăăăăăăăăă… ah, nu mai ştiu cum îl cheamă… ăla care dansează la televizor!

– Tălmăcean. Edmond Tălmăcean, îi zic!

– Da, Talmacian, pronunţă şi el cu un puternic accent de Italia.

– E bine, cred!

Îi multumim omului cu gândul că „deputatul” a făcut ce-a făcut şi-a ajuns vedetă de talie internaţională.

trei impresii de la papa

4 Mai

* Asa induiosare n-am mai trait pana acum la munca. La beatificare, in Piata San Pietro, a reactionat si ultimul firicel de par de pe corpul meu. Nu-s evlavioasa din nascare si prietenii stiu asta, dar acolo am simtit atata emotie ca mama ar fi mandra daca ar sti-o! Dezvelirea portretului lui Karol Wojtyla pe frontispiciul basilicii de la Vatican a fost cel mai emotionant moment din liturghia de aproape 3 ore. Imaginati-va un milion si jumatate de oameni care au aplaudat 10 minute incontinuu cu ochii pironiti la o fotografie care-l intruchipa pe Papa Ioan Paul al II-lea ca pe un sfant. Nu se poate descrie in cuvinte mai mult de atat.

* Sa nu credeti cumva ca doar la evenimentele majore din Romania lumea se ingramadeste. Nu. Nu. Nu. Am plecat de la hotel in dimineata beatificarii cu doua  ore inainte. Stiam ca e un culoar pe care jurnalistii acreditati puteau trece ca Voda prin loboda, deci nu ne grabeam foarte tare. Da, dar pana acolo?! Ne-am blocat in multimea venita pe Via della Conciliazione de la 3 dimineata. M-am panicat, am urlat, m-am gandit ce scandal vor face sefii daca nu ajung la postul de live, am ridicat picioarele si n-am cazut, am zis chiar cateva vorbe-n gand, vorbe nedemne de locul unde ma aflam. Cativa crestini s-au incapatanat sa ma tina pe loc doar pentru ca nu m-am trezit odata cu ei. Sa-i dea Dumnezeu sanatate acelui oficial (avea acreditare cu staff) care a pus cativa politisti sa ma ia pe sus de acolo. Si m-au luat. Nu ati fi vrut sa vedeti faza asta filmata. Sau… Operatorul a iesit din inghesuiala cu geaca rupta!

* Exceptandu-l pe colegul de la Prima tv, la transmisiunile din Piata San Pietro am fost cel mai tanar reporter. In tara sunt din garda veche! Reporterii cu experienta ai televiziunilor mari din lumea larga depaseau lejer 50, poate chiar 60 de ani in unele cazuri. Scrobiti ca-n reclamele la nuntile regale, reporterii care au transmis de la Vatican mi-au ramas in minte ca niste oameni simpatici, dar cam fara umor. Si un pic cam ocupati pentru gustul meu. In schimb, operatorii italieni (care intre noi fie vorba nu-s mai buni decat romanii) au fost simpatici.

umbre

27 Mar